La givan cu etnologul Maria Mândroane

Givanu ge az nu-i numa un interviu gespre mesăria lu un etnolog, îi o întoarșere cătră Ciclova ge altădată, cătră copilărie, cătră sat, cătră anii petrecuț printră oamini șî mărturii, dar șî o privire cătră noi, ășcia ge astăz, care am primit o moșcenire șî trăbă să șcim șie fașiem cu ea. 

│Articol în grai bănățan│✍ Claudiu E. ROMÂNU│

Îs oamini care nu numa că strâng poveșcili satului, le șî poartă cu ei, le dau măi geparce șî le pun în sufletu ălor care vin gin urmă. Oamini care șciu să asculce o vorbă spusă ge un om bătrân, să vadă într-o casă veche măi mult gecât nișce zâduri șî să înțăleagă faptu că într-un câncec, într-un obișiei or într-o vorbă ge gemult șăge pitulată câceodată o lume întragă. Un așa om îi doamna Maria, etnolog, cercetător al satului bănățan șî, vreme ge mulț ani, muzeograf la Muzeul Satului Bănățean gin Timișoara. Pașî gin Ciclova copilăriei or dus-o cătră lumea satului cunoscută îngeaproape (cercetată) cu răbdare, cătră oamini, tradiții, poveșci șî obișieiuri, dar șî cătră generațiile cinere, pe care le-o apropiat ge cultura Banatului.

Printră cinerii care s-or format pe lângă doamna Maria mă număr șî eu. În cenaclu am învățat nu numa să scriu ori să spun o poezâie, șî să mă uit altcum la lumea gin care vin, să ascult vorba bătrânilor șî să înțăleg că graiu, satu șî obișieiu nu-s lucruri rămasă în urmă, îs lucruri pe care avem datoria să le dușim cu noi măi geparce.

Șî fiincă givanu nostru îi gespre sat, grai șî rădășini, l-am lăsat să curgă tot în vorba noastră bănățană. Eu întrăb așa cum să vorbeșce la minie în sat, la Domașnea, șî doamna Maria Mândroane îș adușe vorba șî amincirili gin Ciclova dumnaei. Că graiu nu-i la fel în tot Banatu: gintr-un sat în altu să măi schimbă câce-un sunet, câce-o vorbă, dar taman gin vorbili mulce îi vinie frumusăța.

Ge-aia, givanu ge az nu-i numa un interviu gespre mesăria lu un etnolog, îi o întoarșere cătră Ciclova ge altădată, cătră copilărie, cătră sat, cătră anii petrecuț printră oamini șî mărturii, dar șî o privire cătră noi, ășcia ge astăz, care am primit o moșcenire șî trăbă să șcim șie fașiem cu ea.

C. Românu: — Care-s oaminii gin copilărie care v-or rămas măi apăsat în suflet? Șie vorbe, poveșci ori învățături ge la ei purtaț șî az cu dumneavoastră?

M. Mândroane: — Am crescut apropiată dă baba șî moșu, la sălaș, dă oaminii bătrâni, cu sălașâli veșinie, șî dă ai câțva copii care, ca șî noi, merjeau la sălaș. Merjeam împreună după șie vineam dă la școală, cu cărțâli în straiță, șî învățam după oi...

Era o lume veche, lumea sălașălor, tare diferită dă lumea dîn sat. Oaminii erau sfătoș șî buni povestitori, iar io nu mă măi săturam să-i ascult. Cântam, la rându meu, dă răsunau gealurili șî tot aiși, foarce dăvreme, pă la 13 ani, o început șî cochetăria mea cu poezâia.

Învățam pă dă rost poezâili lu Eminescu, Coșbuc șî, măi târzâu, Goga, Minulescu, Macedonski, Șt. O. Iosif... Cre' că m-am format, într-un fel, într-o lume cu totu diferită dă aia pă care o oferea satu șî nu prea sămănam cu fecili dă vârsta mea.

Mă cățăram prân tăț pomii, chiar șî în anii adolescenței, șî eram în stare să reșit șî să cânt șiasuri întrăji. Baba mă cam obliga să fac lucru dă mână șî eram ascultătoare, dar mie mult măi mult mi-era drag să șicesc. Niși dă la lucru nu mă dăgeam în lături șî ajiutam acasă cu tăt șie puceam.

C. Românu: — Cum să vorbea în casa în care aț crescut? Graiu satului era șieva firesc, dar când aț înșeput să vă daț sama că vorbili ascea, pe care oaminii le zâșeau poace fără să să gângească la ele, au o valoare care trăbă păstrată?

M. Mândroane: — În casă să vorbea doar graiu mumii. Baba nu avea școală, dar era d-o inteligență nativă extraordinară. Șcia mulce lucruri șî, măi ales, țânea cu sfințănie la obișeiuri șî la rituarili în care mă iniția pas cu pas, ca cinără care să le preia șî să le ducă măi dăparce.

Îmi plășea tare mult s-o ascult, că șcia o mulce balage, cânceșe vechi; avea un umor care binedispunea pă toată lumea... Învățășelu dân minie prelua tot, încât șî astăz le măi șciu, așa cum le-am învățat dă la baba.

Moșu avea șî el umor șî îi plășea să șicească. Ca tăț țăranii dân Banat, avea clasăli elementare șî îi plășea, în timpu liber, să înveță lucruri noi. Merjeam cu ei pă la praznișe... Șî, Doamne, șe-mi măi plășea! Acolo,bătrânii givăneau dă toace: întâmplări dân război, istorisâri ale satului, șozănii șî vorbe dă duh, cânceșe... O lume închisă într-o povastă!

C. Românu: — Dacă puniț az Ciclova copilăriei lângă Ciclova ge acuma, șie sâmțâț că s-o schimbat ăl măi mult? Șî șie vă îmbucură că încă s-o păstrat?

M. Mândroane: — Toace lucrurili s-or schimbat! Când am plecat dân sat, la 20 dă ani, am lăsat o lume colorată dă bătrâni, buni povestitori șî meșceri, oamini legaț dă datu șî continuitacea satului. Pă bătrânii ăia i-am pierdut măi întâi, în frunce cu moșî mei, șî lumea mi s-o părut măi săracă.

Când măi ajunjeam prân sat, vegeam golurili șî mă dureau... Îi căutam mereu pântru givanu lor, iar pă mulț nu am măi apucat să-i reîntâlnesc. Pă urmă, părințî or luat locu moșâlor, dar șî dân rândurili lor tot dispar cu fiecare dăscinjere dân sat șî vine, în rocirea firească, șî vremea noastră...

Șî toace s-or schimbat, iar șe vinie nou nu vinie totdăuna cu lucrurili ale măi bunie. Generația cinără nu măi îi ca noi, iar evoluția adușie uniformizare. Computeru șî telefoanili or apropiat satu dă oraș. Obișeiurili atât dă bogace înăincie or măi rămas puțâne șî ele, măi mult pântru felu lor distractiv, nu ca o integrare a ritului în natură, fiind lipsâce dă mesaju dă atunși.

Dar, baș ș-așa, mă bucur șî susțân păstrarea unor obișeiuri ale satului, prăcum colinda copiilor, iarna, Fășancu, Focu dân Mormince dă Joia Mare, Mătcălău, Nigeia, praznicu cășî.

C. Românu: — Ge unge o pornit drumu cătră etnologie? O fost un moment anume în care v-aț dat sama că lumea satului nu numa că trăbă iubită, trăbă șî cunoscută, înțăleasă șî păstrată?

M. Mândroane: — Drumu spră etnologie o fost în minie d-acolo, dă la sălaș, când baba mă băga în obișeiuri mândre, precum "slobozâtu apelor", "Corasta vașilor", sărbătoarea dă la Sfântu Gheorghe, cu trasu colașilor în strungă, cu pregăcitu praznișelor...

Pă urmă am plecat d-acasă, în dorința mea nestrămutată dă a deveni poetă, scriitoare șî cântăreață... Sâta vremii o șiernut șie trăbuia să rămână. În facultace m-am reîntors la dragostea dântâi: obișieiurili șî tradițili satului. Am aflat, imediat după absolvire, muzeul șî posibilitacea dă a mă dezvolta specializat în cultura populară.

Doctoratu o dăsăvârșât șciințific înclinațili așcea native, iar io am putut să pun în valoare tăt șe șciam, numa pă alce criterii. Șî az, la pensionare, încă cred că sacele trăbă "dăzmorțâce", readusă în lumină. Asta mă fașie ca, prân acțiuni populare, să pucem aduna cineri împrejur, să-i sensibilizăm, să-i învățăm șî să nu lăsăm să ni să piardă identitacea locului.

C. Românu: — După atâța ani în care aț umblat prân sace, aț stat ge vorbă cu oaminii șî le-aț ascultat poveșcili, șie v-o învățat satu bănățan gespre om, lucru pe care nișio carce nu vi l-ar fi putut spune?

M. Mândroane: — Nicăori nu-i măi binie ca acasă! Rădășina vie a strămoșâlor m-o alimentat sufletu, trupu șî viața. Merg acasă să mă încarc benefic, să iau contact cu natura în care am crescut șî care m-o trasat primili direcții. Merg încă la sălașu care măi există.

Coliba veche am dus-o la Muzeul Satului, unge lucram. Or rămas pă loc ale două poieț, părăsâce șî ruinace, dar pântru mine îs încă un liman viu. Merg la mormânț să-i întâlnesc pă ai draji, plecaț...

Îi așa o legătură tainică întră lucruri, natură șî anii dân amincirili comune... Cred că ne asămănăm cu elefanțî care, atunși când trăbă să pleșe în lumea fără dor, să întorc la locurili în care or trăit, într-o înfrățâre sfântă cu locu care i-o dat.

Cu oaminii satului givănesc șî acu, chiar dacă îs alțî. Unii chiar mă înțăleg, baș dacă pasiunea mea pântru vechi intră în total dezacord cu fuga lor după lucruri noi, materiale, bani șî pucere...

Suflitu rămânue oaza care-ș șere climatu potrivit ca să poată exista. Așa că, în timp șie alțî construiesc vile, io visăz să las în urmă muzee, cărț șî toace acțiunili pă care d-o viață le-am tot făcut, prăcum baba mea fășea anual toace ritualurili pă care șî ea le-o moșcenit.

Ne roim prân viață, dar dușiem cu noi datu șî talantu primit, dacă am apucat să-l cunoașcem șî să-l dospim în noi...

C. Românu: — Aț fost multă vreme muzeograf la Muzeul Satului Bănățean. Șie-o însămnat pintru dumneavoastră locu ăsta? O fost numa un loc ge lucru ori, cu vremea, o ajiuns un fel ge-a doua casă?

M. Mândroane: — Muzeul o devenit casa mea, o altă etapă a sălașului în care am trăit, a satului dân care am plecat dăstul dă dăvreme. Riturili șî miturili adusă dân sat or trăit în minie șî în noua mea lume. M-or ajiutat să ajiung să fiu un lucrător fidel șî conșciinșios, să pot transmice așcea valori, să adun în juru meu, prân acțiuni potrivice, mulț oamini iubitori dă cultură populară șî dă meșceșuguri, măi ales copii, suflecele ălea frumoasă care pot fi frământace ușor.

C. Românu: — Gin toace drumurili făcuce prn Banat, gin întâlnirili șî givanurili cu oaminii ge pe sace, îi vreun om ori vreo întâmplare care v-o rămas atât ge aproape ge suflet încât n-aț putut s-o zuitaț niși până astăz?

M. Mândroane: — Mulce șî draji. Căutărili mele dă specialitate m-or purtat prân mulce sace dân Banat, dar șî dân țară. Șî, cum să spunie, fiecare sat are obișeiurili lui, chiar dacă există o linie comună, poveșcili lui șî, măi ales, oaminii lui îs diferiț.

Legăturili sufleceșci creace m-or purtat cu gându spră ei, chiar dacă ne-am dăspărțât. Poveșcili lor îmi reveneau măi tot timpu în mince, mă inspirau, m-or făcut să scot până în prezent opt volume dân culejerili dă la ei: dăscânceșe, cânceșe vechi, caiet dă cătănie, numărături, Câncecu Zorilor, cânceșe bătrâneșci...

Ecoul lor nu s-o stâns niși după 30–40 dă ani. Încă îmi apar înaince chipurili lor, asemuindu-le tot timpu cu nișce mușieniși izvogitori dă lumină vie, scursă întră ei șî noi, dă la zâgirea lumii. Fără tainili șî bucuriili lor dă a givăni, m-aș fi sâmțât foarce săracă...

C. Românu: — Când pleacă gintră noi un bătrân care șcia poveșci, cânceșe, obișieiuri, vorbe vechi șî rostu satului, șie să pierge, ge fapt, odată cu el? Șî cât gin lumea asta măi pucem păstra dacă nu nie grăbim s-o ascultăm?

M. Mândroane: — Cu fiecare bătrân care pleacă dântră noi să pierge o lume în care ș-o adus picuru dă suflet, înflorind-o, ca măi apoi să ne-o transmită șî nouă, fiecăruia după pucerea dă a înțăleje.

Io am șciut să ascult șî am cules un florilegiu dă suflet, pă care, la rându mieu, să-l pot da cinerilor, ălor care vin, prân viu grai, legat dă acțiuni populare, ori în scris, prân culejerili dăpră care am vorbit.

Bagaju îi la noi, dar felu dă a transmice îi o artă: cum șcii să atraji, cum sensibilizez, cum fași să rămână șî să să transmită măi dăparce valorili autentice...

C. Românu: — Pă lângă lucru ge etnolog, aț scris șî scrieț poezâie șî proză în grai bănățan. Ge unge vine nevoia asta ge-a punie lumea satului nu numa în studii șî cărț, dar șî în poezâie ori poveastă? Șie puceț spunie printr-o poezâie în grai șî nu s-ar pucea spunie la fel într-o scriere în limba literară?

M. Mândroane: — Graiu o curs, precum sânjele, prân tăt șie o fost viu ființei. Înăince dă limba literară, copilu satului să trezășce pă lume cu limba mumii, cu graiu. Az ni să pare șod copilașu care glăsuieșce așa frumos graiu lui d-acasă, da io, ca prunc, niși nu șciam să vorbesc literar. Limbaju ăsta să formează treptat șî greu...

Mi-amincesc că, la 20 dă ani, pă când plecam la Reșița, la oraș, am avut mari dificultăț cu adaptarea. Șî atunși am scris io, ca răzbunare, primu meu roman în grai. Nu mă puceam dezbăra nișicum dă vorbirea dân satu meu, chiar dacă am făcut un liceu. Limba, gângirea șî sufletu aveau altă pârcie, la fel cum lumea munșitorească dân capitala dă județ nu să potrivea nișidăfel cu purtarea mea dă fată cumince, crescută în bună-cuviință șî omenie...

Graiu mumii să imprimă asemeni unui xerox șî rămânie în demisol, chiar dacă treși prân școli. N-am zuitat nimic, nișiodată, iar în exercițiu scrisului nu m-o fost dăloc greu să trăc la a măi neaoșă șî naturală formă dă vorbire: graiu.

Nișiodată n-am scris literar cu ușurința cu care scriam poezâia graiului. Era în revărsarea asta dă bucurie, lumină, căldură, regăsire, tandreță, curățănie... Avea răcoarea izvorului curgând dân munce. Debitu nu o slăbit prân ani; dâmpotrivă, o găsât mereu rezerve pântru a-i atraje șî pă alțî, pântru a forma șî a transmice, la fel ca șî în cazu obișeiurilor tradiționale.

C. Românu: — Când scrieț în grai, gin șie să nașce măi întâni o creație: gintr-o amincire, gintr-un om întâlnit cândva, gintr-o vorbă auzâtă, gin doru ge lumea satului ori gintr-o întâmplare care nu vă dă pașe până n-o puniț pe bucata ge urcie?

M. Mândroane: — Poezâia graiului să nașce dân bucurie, dân nostalgie, dân dor, dar șî dân regret, dân vina că ț-ai părăsât locu care ce-o dat, dân nevoia revenirii...

Trăirili îs complexe, cu atât măi mult cu cât ce leagă în direct dă copilărie, dă cinereță, dă oaminii draji, dă prieceni șî dă bătrânii satului, dă păsări, animale șî flori.

Givanu cu natura o fost șî rămânie prima grilă care mi-o insuflat nevoia dă verge, dă răcoare șî dă pașie. Pomu, izvoru, muncele – centre sacrale dă unge zboru îi întotdăuna posibil...

C. Românu: — În poezâili șî proza dumneavoastră, cât îi amincire agevărată șî cât îi lumea pe care o zâgeșce scriitoriu?

M. Mândroane: — Lumea reală îi fundamentu prân care trăirili construiesc o cetate.

C. Românu: — Pintru dumneavoa-stră, când scrieț în grai, îi numa un act ge creație ori îi șî un fel ge-a salva vorba lu o lume care, mereuț, să schimbă?

M. Mândroane: — Toace la un loc: bucuria creației, nevoia dă a salva șî transmice generațiilor măi cinere savoarea șî valoarea limbii d-acasă, ca o marcă dă identitace.

C. Românu: — Anu ăsta, Festivalu Condeierilor Plugari o ajiuns la a XX-a ediție. Douăzăși ge ediții însamnă o bucată ge istorie culturală a Banatului. Dacă nie uităm în urmă la toț oaminii care i-or trecut pragu, la condeierii care poace nu măi îs printră noi șî la cinerii care or venit gin urmă, șie cregeț că s-o clăgit, ge fapt, în ășcia douăzăși ge ani? O fost numa un festival ori s-o zâgit, înșiet, o punce întră o lume care să stânjie șî una care trăbă s-o ducă măi geparce?

M. Mândroane: — Îmi plașe să cred că o fost măi mult dăcât o punce. Puncea să poace rupe, dar zâdu țâne, întăreșce cetatea.

Noi am avut continuitace neîntre-ruptă dă 150 dă ani șî m-am bucurat dân suflet să pucem dușie Fenomenu condeieri-lor pă culmili lui ale măi înalce, fiincă, în ai 25 dă ani dă la reconstituirea dă la Oravița șî până la a XX-a ediție a Festivalului Condeierilor Plugari, tăt șe ș-or dorit odinioară condeierii, fără să să fi putut împlini, s-o realizat în răstimpu ăsta.

Ș-or dorit o casă, un muzeu al lor, șî l-or avut, împreună cu o expoziție sau măi mulce, toace cu obieccele lor. Ș-or dorit o arhivă, prân care să li să salveze documence, ziare șî manuscrise, șî or avut-o. Ș-or dorit salvarea unor manuscrise care altfel s-ar fi pierdut, nefiind încă publicace, șî dezideratu s-o împlinit. Ș-or dorit un cenaclu care să adunie șî să formeze cineri. Ș-or dorit un festival care să le poarce numili șî iacătă că șî ăsta să desfășoară, readucându-i în atenția publică.

Noi, continuatorii, am arătat că pucem renașce chiar șî dân șienușă, fiincă prân Dumnezău tăt să poace!

C. Românu: — După douăzăși ge ediții, șie cregeț că trăbă să rămână neschimbat la Festivalu Condeierilor Plugari șî șie trăbă dus măi geparce pintru ca șî ăi care vin să să regăsască în el?

M. Mândroane: — Fenomenu trăbă să rămână neschimbat în structura șî mesaju lui, dă pă parcursu ălor 150 dă ani dă viață. Schimbărili care survin să petrec în conformitace cu timpurili pă care le trăim șî în funcție dă mărsu comunitățâlor săceșci.

Devenit simbol șî emblemă dă identitace românească, ne raportăm la el ca la un fenomen istoric. Intelijența șî iluminarea țăranului bănățan șî român, în general, îs menice să dovegească continuitacea noastră pă ăst pământ, patriotismu șî vechimea rădășinii neamului, în Grăgina Maișii Domnului.

Noi deja ne-am adaptat mărsu șî dăschigerea festivalului spră generațiile cinere, făcând, în fapt, șie fășeau mereu șî condeierii veterani: prân cineri porț solia măi dăparce. Materialu pus az la dispoziția lor, documencele păstrace dă înaintaș șî adusă în lumină prân publicații pun în fața generaților care vin după noi un bogat material. Banatu o avut nărocu să poată dărui istoriei viitoare un unicat în lume!

C. Românu: — Ge-a lungu anilor, aț adus aproape ge lumea asta șî mulț cineri. Ge șie aț sâmțât că nu-i ge-ajiuns numa să păstrăm șie ne-or lăsat bătrânii, șî trăbă să-i așăzăm lângă ei șî pe ăi care vin gin urmă?

M. Mândroane: — Cinerii formează un canal dă transmicere al valorilor noastre româneșci. Pântru ăst colț dă țară, Carașu, unge s-o constituit fenomenu, șî pântru Banat, în general, unge dă la reconstituire o ajiuns pă culmili ale măi înalce ale existenței lui, ideea dă unicat nie dă dăschigere nu doar națională. Latura internațională a festivalului creșce în dimensiune.

Sorțî dă izbândă ai fenomenului îs daț șî dă dăschigerea asta. Schimbarea să poace resâmțî asupra formei dă manifestare, nu asupra structurii, pântru că șie o reprezentat la constituirea lui rămânie emblema românismului: țăranul bănățan luminat, patriot șî dornic dă progres.

C. Românu: — Cenaclu pe care l-aț coordonat șî-l condușieț o fost pintru mulț gintră noi un loc ge formare. Șie aț căutat într-un copil ori într-un cinăr care venea pintru prima dată înaincea dumneavoastră cu o poezâie, o poveastă ori o înșercare ge creație? Talentu, dragostea pintru lumea asta ori dorința ge-a învăța?

M. Mândroane: — Totdăuna am înșercat să văd într-un cinăr talantu lăsat în el dă Dumnezău. Uneori îl dăscopăr în cadru multor festivaluri, dă la masa dă jurizare, așa cum o fost șî cazu tău; alceori pare că el venea spră minie, căutându-ș drumu.

Nimic nu-i întâmplător, fiincă totdăuna, în dorința noastră dă a ne arăta talentu șî înclinația, avem nevoie dă șineva care să nie ajiuce să nie cunoașcem ori să nie redăscoperim. Lucrurili curg așa, în voia lor; nu pot fi forțace. Mulț chemaț, puțâni aleș...

Talantu ni-i dat, dragostea să cultivă când sufletu bun îi fașie loc dă creșcere, iar dorința d-a învăța ajiunjie firească acolo unge îi determinare. Să fii încurajat însamnă un mare pas înaince.

Când mesaju tău, timid la înșeput, găsășce o portiță dăschisă, stimulii creației cresc, dorniși dă măi mult. Asta nu însamnă, dăsigur, că acolo unge îi cazu nu trăbă să apliși șî o corijare.

Dacă în procesu creației să porneșce dân start cu ideea aia, plină dă fumuri, că "eșci ăl măi bun", că "le șcii tu șî le poț pă toace", șî nu accepț ideea că nime nu să nașce valoric păstă noapce, dacă nu poț înțăleje că talentu însamnă dăopotrivă muncă, sacrificiu șî șlefuire prân exercițiu șî lecturi bogace, îi mult măi înțălept să nu investeșci timp șî dăruire într-un demers golit dă sens. Șî îs exemple mulce în Cenaclu "Tinere condeie", dă care fași strâgare.

C. Românu: — Eu mă număr printră cinerii care s-or format în preajma dumneavoastră. Când vegeț, după ani, că un copil ori un cinăr căruia i-aț dat poveță continuă să scrie în grai, să recite, să adunie vorbili bătrânilor ori să facă lucruri pintru cultura bănățană, șie sâmțâț? Sâmțâț că o parce gin ostăneala dumneavoastră merje măi geparce prin ei?

M. Mândroane: — Sâmt, da, că misia mea înfloreșce prân voi, că mi-s pă drumu continuitățî. Într-o zî, tot șineva dântră voi va avea menirea să preia ștafeta.

Da, vreu dân tăt sufletu ca tu, format în cadru cenaclului, să ieș în față, să preiei șî să duși măi dăparce mesaju ăl bun. Asta nu însamnă nișidăcum retragere, șî doar dorința dă a punie în lumină oaminii dă valoare, cineri, care cândva pot fi liderii fenomenului unicat.

C. Românu: — Cum îi vegeț pe ăi care vin gin urmă? Să înstrăinează ei ge tradiție ori poace noi, ășcia care vrem s-o păstrăm, n-am găsât întotgeauna limba șî calea prin care să ajiunjiem la ei?

M. Mândroane: — Mulce lucruri să schimbă în era tehnicii avansate. Condeieru scria, în răstimpu dântră munșili agricole, cu plivaisu pă piececu dă arcie pă care-l purta la el; dacă nu avea plivaisu la îndămână, întipărea poezâia în gând șî sara, la mucu lămpii, o refășea ori o scria altfel...

Az nu măi pucem vorbi niși dă plug, niși dă plivais ori condei. Urmașî or sărit deja păstă mulce etape, dar condeierii șciau că societatea evoluează.

Spunea condeieru-filozof Ghiță Bălan Șerban, cu mult înaince, că-i firesc să privim înaince, să evoluăm, da să nu ne piergem pă drum valorili culturale care or format coloana vertebrală a țării: satu, țăranu, cu valorili purtace dă el dă la înșeputu lumii.

Pucem vorbi d-o schimbare a formei, nu a conțânutului. Omu să schimbă az cu viteza vântului; pomu, ca axis mundi, să înalță spră șier, dar rădășinili rămân acolo, în locu unge s-or fixat șî or dăinuit pântru generații întrăji...

C. Românu: — Uneori să spunie că graiu îi "vorba bătrânilor" șî că ăi care vin n-o să-l măi vorbească. Dumneavoastră, după atâța ani petrecuț aproape ge lumea satului, cum vegeț viitoru graiului bănățan?

M. Mândroane: — Tăt dăpinge dă felu în care noi, ăi care az scriem în grai, șcim să-l apărăm prân acțiuni populare, prân festivaluri, concursuri dă creație șî recitare în grai.

Tăt șie s-o petrecut în ultimii ani în Caraș-Severin – festivalu dă poezie în grai dă la Măru, Domașnea – în Timișoara șî localităț dân Timiș, în măi mulce licee dân Timișoara, la Remetea Mare, ba chiar șî la Arad, pă lângă festivalu veteran dă poezie în grai dă la Bocșa, dovegeșce că ni-s pă drumu ăl bun.

Prân urmare, dăschigerea spră poezâia graiului însamnă familiarizarea măi bună cu graiu mumii șî continuitace în cadru aștor manifestări, prân șezători șî cenacluri gâncite ca formare șî clăgire a graiului dă mânie.

Tăt stă în continuitacea asta. Mesaju să transmice, iar creativitacea, plecând dă la felurili care îs – șî îs la ora actuală mulț poeț ai graiului, pă lângă clasișii deja cunoscuț – îș caută propria-ș cărare...

Da, aș vrea să fiu optimistă, chiar dacă mulce cuvince șî expresii ale graiului or dispărut dân fondu activ șî or trăcut în fondu pasiv. Asta, în mare parce, grație intrării masive în grai a cuvântului scris, literar, șî a mulțâmii dă neologisme care nu să adaptează la grai așa cum să fășea înăince vreme.

Într-un cuvânt, graiu mumii să subțâiază odată cu dispariția bătrânilor care-l performau. Generația dă mijloc șî aia cinără racordace la computer, telefonie mobilă șî inteligență artificială, or pierdut foarce mult dân curjerea neaoșă.

Semnalu dă alarmă o fost deja tras, iar lupta noastră îi cu atât măi grea pântru revenire șî sensibilizare prân savoarea șî dulșeața autenticului...

C. Românu: — Lumea cinerilor ge astăz îi lumea tălifonului șî a internetului. Pot lucrurili așcea, care par atât ge geparce ge satu românesc, să ajiungă taman un mijloc prin care graiu, poveșcili șî obișeiurili noastre să meargă măi geparce?

M. Mândroane: — D-abia d-aiși înșepe greul, dar șî provocarea. Dăconectarea dă la lumea asta care pare fără sfârșât, în care tehnica omoară șî uniformizează, reconectarea la natură, la tradițiili satului, la câncecu șî jocu popular, revitalizarea graiului... d-aiși înșiepe reconstrucția.

Talantu poace fașe diferența întră ăi dotaț pântru tehnologie șî ăi care pot privi retroactiv, iubitori dă literatură, dă istorie, dă etnografie. Lideru ori mentoru unor grupări, indiferent că vorbim dă șezători populare, cenacluri, festivaluri ori întâlniri dă suflet, trăbă să șcie șî să poată să atragă șî să insufle cinerilor toace valorili satului intrace într-un con dă umbră.

O vizită la o școală îț scoace în față cineri curioș șî dorniș d-a experimenta altșeva dăcât șie văd șî deja șciu. Adunându-i laolaltă, vorbindu-le dăspre valorili noastre ancestrale, măi ușor accesibile fiindcă îs mereu la îndămână, nu rămâi fără rezultatu scontat.

La o vârstă frajedă, copilu poace fi ușor mogelat, dăscoperit, îndreptat spră șie i să potriveșce ăl măi binie. Șî copilu ăla, odată șie înțăleje că îi important, că fașie altșieva dăcât ăialalț, primeșce motivație, vre măi mult.

Mijloașele pântru reconstrucția lui îs ușoare: copiii au mereu nevoie dă mogele. Dacă eșci poet în grai, dăruindu-i o carce ori scriind o carce pă înțălejeria lui, țî-l apropi, îl înveț să șicească, să rostească graiu într-un concurs, într-un festival. Dacă are norocu să să facă remarcat, l-ai câșcigat. El însuș poacie dăveni un mogel pintru colejii lui, fiindcă a recita poezâia graiului, șî măi mult, a crea, însamnă să-ț crească aripi...

C. Românu: — Șie trăbă să facă familia șî școala ca un copil să nu să rușânieză că vorbeșce ca bunișii lui șî să sâmtă că vorba lor îi o parce gin șinie îi el?

M. Mândroane: — Să încurajeză graiu d-acasă, învățat dă la buniși ori părinț. Niși dascălii să nu-i sfăgească în școală atunși când vor să vorbească în grai.

Dâmpotrivă, plecând d-aiși, să investigheze ușurința unei exprimări măi bunie prân limbaju savuros, colorat. Am întâlnit dascăli care refuzau exprimarea asta, nerealizând că, dă fapt, ei stăvileau pornirea spontană șî libertacea unei exprimări mult măi aproape dă matcă.

C. Românu: — Îi riscu să ajiunjiem să vorbim gespre tradiție numa la festivaluri, să îmbrăcăm costumu popular pintru câceva șiasuri șî dup-aia să nie întoarșem la o viață în care tradiția nu măi are loc? Unge să gată tradiîia vie șî unge înșiepe aia făcută numa pintru spectacol?

M. Mândroane: — Tradiția s-o subțâiat foarce mult în anii dă democrațâie. Dân dorința intrării în Europa, dășî noi ni-s în ea dă veacuri, să renunță prea ușor la sufletu locului care ce-o dat, ăl loc care odinioară mustea dă mit, rit, poezâie, dacini șî câncec.

Bătrânii țâneau dă tradiție așa cum țâneau dă religie, dă natură șî dă izvoru dătător dă viață. Baba mea n-o renunțat nișiodată la portu ei, așa cum s-o instituit în zonă, sub influența șvăbească: șiupag ori bluză, poale, sucnă la space șî catrință-șorț în față. Așa o trăit șî așa o vrut să pleșie în lumea fără dor.

O fost generația care o măi purtat ăst fel d-a să îmbrăca. Portu ăla o dispărut odată cu ea. Obișeiurili dă nașcere, nuntă, înmormântare or dispărut dân momentu în care nu s-or măi făcut în casă, șî la restaurant ori la casa mortuară. Cu excepția câtorva obișeiuri spectaculoase, tradițiili dân lumea sacelor s-or pulverizat.

Graiu, odată cu dispariția bătrânilor care-l folosau în toată frumusăța lui, nu măi are savoarea șî coloritu dă acu câceva decenii. Extrem dă mulce cuvince, locuțiuni șî expresii or ieșât, prăcum am măi spus, dân vocabularu activ, iar păstă un deceniu ori două vor dispărea șî dân vocabularu pasiv.

Îs cuvincele pă care ni le reamincim, le auzâm întâmplător ori le măi regăsâm prân glosare. Bătrânii dă acuma, reveniț la sat prân pensionare, trăiesc cu tălivizoru în față șî cu tălifonu celular în mână. Cuvincele dă care îș măi aduc amince îs puțânie șî golice dă sens, văzuce ca șieva învechit, prăcum tăt învechice îs șî obieccele păstrace prân pod ori prân vrun orman măi dosât.

Tăt să aruncă, fiindcă-i vorba aia: "Merjem în rând cu lumea dă acuma, nu cu rânduielili care or fost șî care nu să măi poartă, nemaifiind trăbuinșioasă..."

C. Românu: — Acuma, când priviț în urmă la anii petrecuț printră cărț, la muzeu, la festivaluri, prin sace șî, măi ales, printră oamini, șie sâmțâț că v-o rămas ăl măi aproape ge suflet?

M. Mândroane: — Dorința dă a mă reîntoarșe la rădășină șî mulțămirea că, prân mulce acțiuni culturale, am putut readușie în lumea satului valorili tradiționale șie nie adușeau atâta fală altădată...

C. Românu: — Dacă aț pucea să vă întoarșeț pintru o sângură zî în Ciclova copilăriei, în lumea aia care az trăieșce măi mult în amincire, unge v-aț dușie prima dată șî pe șinie aț vrea să măi întâlniț?

M. Mândroane: — La sălaș m-aș dușie, numa că lumea aia care s-o dăschis pântru mine ca un Rai nu măi îi.

Șî atunși m-am gângit așa: să aduc sălașu acasă, în sat... Trăind o viață prân tradiție șî profesând prân ea, acuma, la pensionare, când nu măi pot merje la Muzeul Satului, vreau să pot adușie muzeul la minie, iar în cadru lui să pot refașie lumea șî atmosfera dă altădată.

Să fie o dăschigere, o reconstituire a tuturor valorilor printră care am trăit șî pă care nu le-am părăsât nișiodată...

C. Românu: — După o viață în care aț adunat mărturii, aț scris, aț țânut poveșcili oamenilor șî aț înșercat să puniț în sufletu ălor cineri dragostea pintru lumea asta, dacă ar fi să lăsaț generației noastre numa o sângură învățătură, șie ne-aț spunie?

M. Mândroane: — Aș spunie că nu îi nimic măi sfânt ca rădășina. Ea ce conturează, ce creșce șî îț dă aripi. Natura dân noi șî natura dă lângă noi, în armonia universală. Pământu, omu șî șieru arată, în mic, Sfânta Treime. Tăt dân jur înfloreșce prân ele.

C. Românu: — Șî, la urmă ge tot, dacă ar fi să numiț un sângur lucru, șie n-aț vrea să să piardă nișiodată gin lumea bănățană?

M. Mândroane: — Firesc, graiu bănățan, dântr-un ansamblu șie nu poace fi dezmembrat: câncec, joc, tradiții.

Mulțămesc, doamna Maria Mândroane!

Sursa: Numărul 27 al Revistei „Cununa - foaie dă cultură bănățană”