Ion Ghera 1947-2025 • Vești grele în osia sufletului bănățean

Vești grele în osia sufletului bănățean: Poetul Ion Ghera și-a lăsat sufletul în veșnicie și cu dragoste de sat și de oamenii acestuia, spre aducere aminte cum spunea profund în momente de sensibilitate creatoare, ne-a lăsat să trăbăluim – unora chiar le-a dat sarcini precise – pentru a îndulci din lacrimile poeziei în grai bănățean, parcă tot mai amare de la zi la zi, de la an la an.

Nu am să scriu despre Ion Ghera folosind bine cunoscutele șabloane pe care momentul trist de acum le impune deoarece pentru mine Ion, uite că nu i-am spus niciodată pe numele mic până acum, a fost picătura, printre alte multe picături, de care am avut nevoie când cu timiditate încercam să dau versurilor pe care le-am scris o parte din culoarea gândurilor și sufletului meu.

Pe vremea aceea, să tot fie peste douăzeci de ani, duminică de duminică ca parte din fructul bine rânduit și altoit al cenaclului radiofonic în grai bănățean „La Poșmândre” - din Caransebeș, un cenaclu pe care azi unii cu siguranță dacă nu-l amintesc în traseul poetului Ion Ghera îl vor și uitat cu desăvârșire – ne întâlneam de la orele opt ale dimineții să dăm ceea ce era firesc firii gugulanului: voie bună, liniște și de ce nu, speranță.

Dintre cei șapte poșmândriști Ion a fost cel care s-a detașat și sobru ca un director de școală generală, firav ca floarea cireșului păsăresc din cireșii Mâtnicului și apăsat de strigătul gol al țăranului din care a fost rupt, îmi ajusta "gulerul" destinului poetic cu blândețea personajului său de suflet, Moșu Gruia.

A fost alături de mine și prin felul meu de a fi am fost alături de el. Atât cât s-a putut deoarece la un moment dat cu toată dragostea și respectul pe care-l purtam deopotrivă satului și graiului bănățean drumurile noastre s-au despărțit. O perioadă de timp ne-am mai auzit la telefon. Vorbea domol despicând firul statorniciei care pulsa, din păcate tot mai firav, în inima satelor noastre.

Aproape de fiecare dată îl întrebam de prunul sădit de poșmândriștii gugulani în curtea din spatele căminului din sat. „S-a uscat...” îmi spunea cu părere de rău, argumentând ceea ce nu avea cum să nu știe: viața în sine nu este decât veriga care prin credință și lumină leagă nașterea de moarte.

Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească în pace!

✍🏻 Adrian GERHARD