Claudiu E. Românu: Când iubești Banatul, iubești și oamenii lui

Câteodată, e bine să ne oprim din grabă și să ne gândim la oamenii de lângă noi, să le prețuim munca, să le recunoaștem meritele și să le arătăm recunoștința noastră cât încă sunt aici, printre noi, și se pot bucura de ea. Câteva gânduri despre un om care a dăruit Banatului și oamenilor săi...

│ ✍ Claudiu E. ROMÂNU│

Există un timp în viață în care ni se pare că avem înainte tot timpul din lume. Mai ales când ești tânăr, anii par lungi, depărtările mari, iar bătrânețea atât de îndepărtată, încât aproape că nu ne privește. Trăim cu sentimentul că pentru toate va exista cândva vreme: pentru lucrurile pe care vrem să le facem, pentru oamenii pe care vrem să-i întâlnim, pentru locurile în care vrem să ne întoarcem. Și totuși, pe măsură ce înaintăm prin viață, începem să înțelegem adevărul simplu și tulburător al cuvintelor scriitoarei Marguerite Duras: „Ce repede se face târziu în viață…”

La aceste cuvinte m-am gândit scriind despre Ioan Gheorghe Oltean, fiindcă eu îi privesc viața dinspre celălalt capăt al drumului. Fac parte dintr-o generație care abia începe să-și așeze pașii, în vreme ce dumnealui poate privi în urmă spre zeci de ani de întâmplări, întâlniri, oameni și lucruri făcute. Când un tânăr privește un asemenea drum, întrebarea cea mai importantă nu mai este câți ani au trecut, ci ce a rămas în urma lor și cât din munca unui om continuă să trăiască prin ceilalți.

Din activitatea lui Ioan Gheorghe Oltean s-au născut multe lucruri care au rămas și, înainte de toate, se desprinde o dragoste statornică pentru Banat, nu una mărturisită numai prin cuvinte, ci dovedită prin fapte, an după an. A promovat folclorul, cântecul popular, literatura în grai și oamenii care le-au slujit, a rămas aproape de satul bănățean și de lumea lui, de interpreți, de scriitori și de creatorii populari, a organizat manifestări, a adunat oameni în jurul unor lucruri în care a crezut, le-a ascultat poveștile și le-a oferit prilejul de a fi cunoscuți.

Funcțiile pe care le-a avut de-a lungul vremii fac parte din biografia sa, însă mai important decât numele lor este ceea ce a reușit să facă prin ele. O funcție este vremelnică și, mai devreme sau mai târziu, este lăsată altcuiva, în timp ce lucrurile zidite prin ea pot rămâne multă vreme. A ocupa o funcție publică, a fi om de cultură ori realizator de emisiuni capătă cu adevărat însemnătate atunci când posibilitățile pe care le ai sunt puse în folosul comunității, iar domnul Ioan le-a folosit pentru a pune în lumină Țara Făgetului și Banatul, pentru a duce cântecul și vorba bănățeană mai departe și pentru a-i face cunoscuți pe oamenii care aveau ceva de spus și de lăsat în urma lor.

Aici trebuie căutată și adevărata însemnătate a muncii sale. Folclorul nu se păstrează singur, graiul nu se transmite de la sine, iar cântecele, obiceiurile și memoria oamenilor nu au garanția că vor trece de la o generație la alta. Este nevoie de oameni care să înțeleagă, la timpul potrivit, că un cântec trebuie înregistrat, că un om trebuie ascultat, că o poveste trebuie scrisă, că un interpret trebuie încurajat, că o manifestare trebuie continuată și că vorba unui loc trebuie lăsată să se audă. Domnul Ioan este unul dintre oamenii care au înțeles toate acestea și, mai important, nu s-a mărginit să vorbească despre ele, ci le-a transformat în fapte.

Lucrul acesta îl înțeleg și mai bine tocmai pentru că sunt tânăr. Generația mea a primit multe lucruri de-a gata și trăiește într-o vreme în care putem găsi, într-o clipă, fotografii, înregistrări, cărți, reviste, arhive și informații despre oameni despre care vrem să aflăm mai multe, în timp ce multe manifestări culturale au ajuns deja la ediții pe care noi le privim ca pe ceva firesc. Rareori ne întrebăm însă cine a muncit înaintea noastră pentru ca toate acestea să existe. În spatele unei manifestări ajunse la zeci de ediții au stat, la început, oameni care au crezut în rostul ei și au avut curajul să-i pună temelia; în spatele unui interpret cunoscut s-a aflat cândva cineva care i-a oferit o scenă, iar în spatele unei înregistrări vechi, pe care astăzi o socotim neprețuită, a fost cineva care a înțeles, înaintea altora, că acel glas trebuie păstrat.

Privind spre activitatea lui Ioan Gheorghe Oltean, nu văd numai ceea ce a făcut un om de-a lungul unei vieți, ci și o parte din temelia pe care generațiile mai tinere pot construi mai departe. Între generații există o predare nevăzută de ștafetă: cei mai în vârstă nu ne lasă numai cărți, fotografii, înregistrări și amintiri, ci și lucruri începute, drumuri deschise și, odată cu ele, răspunderea de a nu lăsa să se piardă ceea ce ei au păstrat cu trudă.

Pentru noi, cei tineri, aceasta ar trebui să fie și o lecție. Tradiția nu poate trăi numai din admirația pentru trecut și nici din nostalgia cu care spunem cât de frumoasă era lumea de odinioară. Dacă nu există oameni care să lucreze pentru ea în prezent, trecutul se îndepărtează până când rămâne doar o amintire. Cultura unui loc are nevoie de continuitate, iar aceasta se naște atunci când cineva primește ceea ce i s-a lăsat, îi înțelege valoarea și simte, la rândul său, datoria de a-l păstra și de a-l transmite celor care vin după el.

Timpul trece însă fără să ne întrebe dacă suntem pregătiți. Satul se schimbă, bătrânii se răresc, unele cuvinte se aud tot mai puțin, unele cântece rămân fără glasurile care le știau, ulițele și casele își schimbă înfățișarea, oamenii pleacă, copiii cresc, iar părinții îmbătrânesc. Fără să ne dăm seama, locurile despre care credeam că vor rămâne întotdeauna la fel ajung să trăiască tot mai mult în amintirea noastră. Și abia atunci înțelegem pe deplin cât adevăr încape în acele câteva cuvinte despre cât de repede se face târziu în viață.

Tocmai de aceea cred că oamenii trebuie prețuiți cât sunt lângă noi, iar recunoștința nu trebuie păstrată pentru ziua în care nu mai poate fi auzită. Trebuie să avem vreme să le spunem că munca lor a contat, să-i întrebăm despre ceea ce au trăit, să le ascultăm poveștile și să învățăm din experiența lor. Un om care a adunat atâtea întâlniri, întâmplări și experiențe de-a lungul unei vieți poartă cu el o parte din memoria unei lumi, iar ceea ce nu este povestit și transmis la vreme riscă să se piardă odată cu trecerea anilor.

Dincolo de activitatea publică, de emisiuni, manifestări și de toate cele care alcătuiesc o biografie, rămâne însă omul. Oricât ar fi umblat prin lume și oricâți oameni ar fi cunoscut, fiecare poartă în el locul de unde a pornit. Pentru Ioan Gheorghe Oltean, acel loc este Povergina, satul spre care se întorc amintirile și în care timpul copilăriei rămâne undeva în suflet, dincolo de anii care s-au adunat.

Mă bucur că am avut onoarea să-l cunosc pe domnul Ioan și că am putut să-i aștern, la rândul meu, câteva gânduri în versuri. N-am încercat să cuprind într-o poezie o viață întreagă și nici să înșir toate lucrurile pe care le-a făcut, fiindcă acestea își au locul lor în paginile unei biografii, ci am vrut să mă apropii de ceea ce rămâne mai aproape de suflet: fiul Poverginei, omul care poartă cu el dorul satului și al copilăriei, amintirea mamei și legătura cu Banatul căruia i-a dăruit atât de mult din timpul și munca sa. Sunt gânduri în versuri născute din respect și recunoștință, prin care am vrut să-i doresc ceea ce, odată cu trecerea anilor, înțelegem că este atât de prețios: timp, sănătate și bucuria de a vedea că lucrurile pentru care a muncit sunt prețuite și duse mai departe.

Banatul înseamnă, mai presus de toate, oamenii care i-au păstrat frumusețea și identitatea și care, prin ceea ce au făcut, au lăsat ceva în urma lor. Ioan Gheorghe Oltean se numără printre cei care și-au dăruit timpul, priceperea și o bună parte din viață acestui loc, iar bucuria de a-l fi cunoscut mi-a întărit un gând simplu și în care cred tot mai mult: Când iubești Banatul, iubești și oamenii lui.

Mulțumim, Ioan Gheorghe Oltean!